Analiza tiparelor de atasament in filmul The mirror has two faces
Aseara am urmarit filmul „The mirror has two faces”, o comedie romantica din 1996. Dincolo de povestea dulce pe care o prezinta productia lui Barbra Streisand, am observat ca personajele redau foarte frumos tiparele de atasament anxios-dependent si evitant, cat si dinamica dintre ele in interiorul unei relatii de cuplu.
Inainte de a merge mai departe, este nevoie sa ne familiarizam un pic cu conceptul de atasament (poti citi si articolul de aici pe aceeasi tema). Voi face o mica introducere, ajutandu-ma de scrierile renumitului psihoterapeut Franz Ruppert:
„Copiii sunt total dependenti de iubirea, bunavointa si ingrijirile parintilor lor, pentru a se dezvolta fizic, emotional si intelectual. Aceasta dependenta extrema se reflecta in psihicul unui copil sub forma fricii primare de pierdere a parintilor si a cererii primare de iubire de la parinti. Copiii vor sa fie tinuti in brate, incalziti, luati in seama, hraniti, iubiti, consolati si sustinuti in multe feluri. […] cu cat o mama este mai stabila, cu atat ea se descurca mai bine in viata, iar copilul este capabil sa aiba mai bine grija de el insusi pe masura ce creste. Copiii cu un „atasament sigur” se pot dedica mai mult mediului lor, pentru ca trebuie sa acorde mai putina atentie starii emotionale a mamei lor. Ei stiu ca ea este acolo, mai ales la necaz. Cand au o suparare, pot merge la ea pentru a se elibera de stres si a se reincarca emotional. Dimpotriva, copiilor cu „atasament nesigur” le este mult mai greu sa relationeze cu mediul pentru ca o mare parte din atentia lor este indreptata catre o mama care nu este atat de stabila si de incredere, astfel incat sa o poti lasa din ochi pentru mai multa vreme. Propria lor mama este o sursa constanta de stres. Prin urmare, acesti copii sunt intr-o permanenta stare de stres, la randul lor, si nu invata cum sa isi atenueze sentimentele neplacute cum sunt frica, furia si suferinta. Pentru copil, faptul ca parintii nu sunt in stare sa reactioneze adecvat la cererea lui de caldura, protectie, sustinere, siguranta si, mai presus de toate, de iubire, reprezinta o suferinta psihica imensa.” (Simbioză și autonomie: Trauma si iubire dincolo de complicatiile simbiotice, Franz Ruppert, 2015)
Tinand minte cele doua elemente esentiale ale functionarii psihice a bebelusilor, intelegem ca tiparul de atasament anxios se formeaza atunci cand cei mici traiesc predominant frica de pierdere a adultilor, avand in general mame inconstante si imprevizibile in raspunsurile* pe care le ofera, dezvoltand o slaba toleranta la ambiguitate.
*fac aici paranteza pentru a introduce conceptul de sensibilitate materna a lui Mary D. S. Ainsworth, pentru a intelege ce fel de raspunsuri se asteapta de la parinti:
Sensibilitatea la semnalele bebelușului;
Conștientizarea semnalelor bebelușului;
Interpretarea lor cu acuratețe (ce are nevoie – hrana, consolare, somn etc.);
Oferirea unui răspuns corespunzător;
Oferirea unui răspuns prompt (in fereastra de frustrare tolerabila pentru cel mic);
Cooperare vs. Interferență cu activitatea continuă a bebelușului (măsura în care intervențiile sau inițierile de interacțiuni ale mamei forțează, întrerup sau opresc activitatea continuă a bebelușului, mai degrabă decât să fie în sicron cu starea, dispoziția și interesele actuale ale copilului);
Disponibilitatea psihologică și fizică (evaluarea disponibilităţii mamei faţă de copilul ei, cu accentul pus pe responsivitatea ei faţă de copil);
Acceptarea vs. Respingerea nevoilor bebelușului (măsoară echilibrul dintre sentimentele pozitive şi negative ale mamei cu privire la copilul ei, la a avea un copil şi a avea acest copil în mod particular, precum şi în ce proporţie mama a reuşit să integreze aceste sentimente conflictulale şi să rezolve acest conflict intra-psihic).
Am incheiat paranteza. Reluam.
Ajunsi la maturitate, cei cu un atasament de tip anxios vor avea nevoie de apropiere, reasigurare, acceptare, sentimentul puternic de conectare emotionala („O sa fii acolo pentru mine cand te chem?”). Tocmai de aceea, ei încearca sa modifice inaccesibilitatea perceputa a partenerului si protesteaza fata de abandonul si izolarea la care se simt supusi. Ceea ce traiesc in interior este frica de a fi singuri, de a nu fi iubiti, frica de abandon, de a nu-si pierde partnerul, de a nu conta, tristete si durere. Ei ajung sa reproseze celuilalt ca se simt abandonati sau respinsi, ca nu sunt suficient de importanti, ca nu conteaza, pot deveni critici, frustrati si furiosi.
Pe de alta parte, tiparul de atasament evitant are legatura cu cererile primare de iubire care nu sunt satisfacute pe masura nevoii bebelusului de catre parintii indisponibili emotional, provocand sentimentul de respingere. Ajunsi la maturitate, adultii cu un atasament de tip evitant vor avea dificultati in a depinde de ceilalti si a se deschide din punct de vedere emotional. In interior ei simt frica de respingere, durere, teama de a nu face lucrurile si mai rele, rusinea de a fi „de neiubit”. In exterior manifesta evitare, dezangajare si inchidere in sine, cu scopul de a gestiona disconfortul emotional si de a regla emotiile prea intense. Ceea ce reproseaza celuilalt este faptul ca ii face sa se simta inadecvati, ratati, defecti si ca au senzatia ca „merg pe coji de oua” in incercarea de a-l multumi.
Hai sa ne intoarcem la filmul nostru:
Cuplul celor doi protagonisti – Rose (Barbra Streisand) si Gregory (Jeff Bridges) – sunt exemplul perfect de dinamica anxios-evitanta.
Gregory are un stil de atasament evitant, de altfel mai des intalnit in randul barbatilor. El este un personaj cu o imagine de sine pozitiva, afisand siguranta si stapanire de sine dar dificultate de contact si intimitate emotionala autentica, dovada fiind sirul de relatii de cuplu pe care le are si in care este parasit cu reprosul lipsei de implicare. Gregory este un barbat care gandeste foarte mult si simte prea putin. De altfel, caracteristic pentru stilul de atasament evitant este teama de apropiere emotionala, pe care individul si-o doreste dar de care fuge cu aceeasi determinare. Nu intamplator, jobul ales de Gregory este acela de profesor de matematica – o profesie exacta in care sentimentele nu au loc. Dificultatea de contact emotional este vizibila la Gregory si in predarea la clasa – detasata, precisa si insensibila la starile de plictiseala ale cursantilor. La fel ca in relatia de cuplu, Gregory isi delimiteaza psihic propriul spatiu personal in care nu permite „vizite” – el isi face treaba la tabla, in legea lui, indiferent daca este sau nu ascultat, inteles, daca primeste sau nu feedback de la celalalt.
Rose are un stil de atasament anxios, predominant intalnit la femei. Ea are o imagine de sine negativa, se considera urata, neinteresanta, motiv pentru care nu se ingrijeste, in special de feminitatea ei. Ea asteapta sa fie cautata de un barbat insa are obiceiul de a anula pe ultima suta de metri intalnirile romantice din teama si nesiguranta de sine. Este o fiinta sensibila, traieste totul foarte intens si nutreste in intimitatea sufletului ei o poveste „ca-n filme” la care o vedem ca viseaza cu ochii deschisi si pe parcursul peliculei. Si ea este profesor insa atmosfera de la clasa este total opusa pentru ca Rose, spre deosebire de Gregory, are capacitatea de a se conecta foarte bine la public, stiind cum sa creeze o atmosfera emotionala relaxanta in special impartasind lucruri despre sine. Observam cum umorul este una din resursele ei importante cu ajutorul caruia isi ascunde nesigurantele si isi securizeaza studentii. In intimitate, ea traieste inferioritate in relatie cu sora ei si dependenta de figura materna.
Cei doi se intalnesc atunci cand lui Gregory ii vine o idee despre cum ar putea sa traiasca o viata fericita si linistita, scriind in continuare carti fara sa fie deranjat. El decide ca sexul si apropierea romantica este supraestimata si ca nu face decat sa ii distraga pe parteneri unul de la celalalt si pe fiecare de la telurile sale. Asadar, posteaza un anunt in care isi declara intentiile de a gasi o partenera de cuplu interesata de acest stil de viata platonic. Intamplarea face ca Rose si Gregory sa fie pusi in legatura si el sa viziteze unul din cursurile ei. Tot intamplator, este momentul in care Rose le vorbeste studentilor despre iubire, sex si relatii de cuplu. Gregory nu petrece mult timp in sala dar inregistreaza doar acel mesaj care rezoneaza cu el si care ii da de inteles ca si Rose ii impartaseste viziunea despre relatia de cuplu perfecta. O contacteaza, se intalnesc, se plac, compatibilitatea simtindu-se in aer. El este fascinat de faptul ca a intalnit o femeie care il asculta, il intelege si are aceleasi interese (la nivel de atasament primeste mesajul ca este acceptat si iubit asa cum este). Pe ea o atrage ca un barbat frumos este interesat de ea (si aici o validare puternica, o asigurare la nivelul stimei de sine), ii cere parerea si o crediteaza, poate sa isi impartaseasca ideile cu el (se simte conectata la nivel intelectual). Relatia progreseaza rapid si Gregory se hotaraste sa o ceara de sotie dupa ce ii spune foarte clar conditiile angajamentului lor. Rose accepta fara sa stea pe ganduri, idealizand relatia de cuplu. Realitatea insa devine brutal de evidenta pe masura ce se muta impreuna si incep sa-si cladeasca viata conjugala. Gregory pare sa se simta foarte confortabil cu distanta impusa, pe masura ce Rose incepe sa acumuleze din ce in ce mai multa frustrare. Observam cum, desi simte emotii intense, ea alege sa nu le verbalizeze, de teama sa nu-l piarda, din dorinta de a-l multumi. In secret, i se activeaza rana de atasament, simtind ca nu e suficient de buna pentru el, ca e vina ei ca nu-l poate seduce si cuceri. Conexiunea lor intelectuala este puternica dar, din pacate, este singura. Sufletul si corpurile lor stau departe, in incercarea de a pastra spatiul relational cat mai steril. Sa nu uitam ca aceasta a fost ideea lui Gregory, cu tipar de atasament evitant si teama de intimitate emotionala. De ce? In film sunt mai multe scene in care personajul masculin se simte expus. Ce se intampla atunci cu el? Isi pierde stapanirea de sine si increderea, devine vulnerabil, traieste tot felul de emotii pe care pana atunci le tinuse la distanta, creste disconfortul si posibilitatea de a esua, somatizeaza. Pe de alta parte, desi i-a acceptat conditiile pentru a nu-l pierde, Rose este acum tinuta la distanta si izolata. E un angajament sortit esecului.
La un moment dat, cand Rose atinge limita tolerantei fata de relatia cu Gregory, ii solicita sa faca sex. In stilul caracteristic, ea pregateste locul creand atmosfera (adica o experienta emotionala placuta), face eforturi evidente de a iesi din zona de confort si a-l cuceri pe sotul ei. Insa, nici acum nu va cadea Gregory prada emotiilor si impulsurilor sale ci se va forta sa ramana rational si obiectiv ca si cum existenta ii este amenintata (chiar este – atasamentul nu tine cont de varsta si ne transporta in perioada in care eram doar bebelusi si viata noastra depindea de pastrarea legaturii afective cu parintii nostri). Sigur, pentru Rose aceasta este o lovitura foarte grea, se simte profund invalidata ca femeie, iluzia relatiei cu Gregory se topeste ca un cub de gheta in timp ce ea priveste dezamagita realitatea. Discursul lui nu este nici el de ajutor si e inca o dovada a conectarii emotionale deficitare si a lipsei de receptare a mesajului emotional pe care incearca sa si-l trasmita unul altuia.
Rose va pleca in noapte, fara sa lase niciun mesaj, simtindu-se singura si neinteleasa, profund ranita. Ajunsa acasa, inapoi la mama ei, Rose cere o reasigurare, intreband-o daca atunci cand era mica a considerat-o un bebelus dragut. Mama, o persoana predominant rece si dura, esueaza in a o consola si ii raspunde „La urma urmei, ce inseamna sa fii draguta? Surorii tale la ce i-a ajutat?”. Totusi, cele doua au de dimineata un moment de conexiune ceea ce ne confirma ca mama lui Rose e imprevizibila si inconstanta in raspunsurile emotionale pe care le ofera.
In continuare, pentru Gregory urmeaza o perioada aglomerata din punct de vedere profesional, ceea ce il ajuta in evitarea emotiilor neplacute create de disparitia lui Rose din viata lui. Cu toate astea el continua sa o caute si nu renunta la ea ceea ce cred ca a contat foarte mult pentru sfarsitul acestei povesti.
In urmatoarele doua luni, Rose face ceea ce trebuia sa fi facut cu ani in urma, se concentreaza pe sine. Incepe sa se bazeze mai putin pe ceea ce spun ceilalti si sa caute sa-si ofere propria validare. Ea se reinventeaza din cap pana in picioare si incepe sa tina cont de ea insasi. La finalul acestei perioade, urmeaza reintalnirea celor doi. Dupa cum a pregatit Rose locul, intelegem intentia ei de reconectare si recastigare a partenerului. Din pacate, in timp ce ea a evoluat emotional, Gregory a ramas pe loc suprimandu-si trairile si gandurile, concentrandu-se pe cariera. Asistam la conflict si la o noua despartire, de data asta asumata de Rose a carei dezvoltare personala e vizibila. Gregory este inca incapabil sa ii perceapa mesajele emotionale, prin urmare raspunsurile lui nu sunt adecvate si pare ca „e din alt film”.
Mai asistam si la prabusirea lui emotionala pentru ca nu mai poate inabusi muntele de trairi din interior.
Dar, inainte de asta, el trece printr-o puternica faza de negare si spune la intalnirea cu bunul sau prieten, Henry (George Segal) urmatoarea fraza: „O sa-mi lipseasca tovarasia ei, sigur, dar sunt mandru ca mi-am sustinut convingerile. Raman convins ca am avut dreptate. Putea sa mearga.”. Detasat, degajat, steril. Henry, insa, il cunoaste mai bine de atat.
Apoi, devine furios si isi descarca nervii pe obiectele din casa, pe elevii de la clasa, starea lui degradandu-se progresiv. Isi face propriul proces. Intra in contact cu emotiile sale, le traieste, le integreaza si doar asa descopera cat de mult ii lipseste sotia lui, cat de mult o iubeste si cum e dispus sa riste si sa renunte la regulile lui pentru a fi cu ea. Aflam in acest punct al filmului cum, desi isi dorea de la inceput acelasi lucru ca Rose – o relatie de iubire autentica si consistenta care sa nu se bazeze doar pe atractie fizica si pasiune sexuala – comportamentul sau inconstient l-a indepartat de partenera lui. Din fericire, Gregory a facut ceea ce trebuia, nu s-a mai inchis in el si a vorbit despre ceea ce simte cu prietenul sau, Henry, in felul asta gasind solutia.
Faptul ca ajunge la Rose in toiul noptii, patimas in a-i vorbi si a o recucerii este indicatorul perfect pentru ea. Este modul in care intelege ca el isi permite sa simta acum, ca intr-adevar s-a schimbat, dincolo de discursul pe care il va spune si ca iubirea lor este posibilia. Sfarsitul acesta e fericit.
Titlul filmului este si el pe cat se poate de inedit, partenerii de cuplu avand strategii de atasament „in oglinda” si in acelasi timp „oglindindu-si” unul altuia „solutia”. Prin comportamentul lui, Gregory o invita pe Rose sa se regaseasca iar prin comportamentul ei, Rose il invita pe Gregory sa simta si sa se apropie emotional. Cand reusesc sa faca asta, relatia lor se intregeste si amplifica, capatand noi dimensiuni. Filmul se termina cu ei fericiti si indragostiti, lasandu-ne si pe noi sa reflectam la propriile relatii de cuplu.
